Exonerarea de raspundere in cazul neindeplinirii obligatiilor fiscale

de Redactia Infotva la 11 Dec. 2008

a) Despre obligatiile fiscale Principalul izvor al obligatiilor fiscale este desigur Constitutia1. Legea suprema stabileste in sarcina cetatenilor, la art. 56, o obligatie generala de a contribui, ...

a) Despre obligatiile fiscale

Principalul izvor al obligatiilor fiscale este desigur Constitutia1.

Legea suprema stabileste in sarcina cetatenilor, la art. 56, o obligatie generala de a contribui, prin impozite si taxe, la cheltuielile publice. Obligatia fiscala, ca notiune, nu face obiectul vreunei definitii intr-un text de lege.

In schimb, in Codul de procedura fiscala2, in continutul art. 22, sunt enumerate principalele obligatii de natura fiscala, astfel: „a) obligatia de a declara bunurile si veniturile impozabile sau, dupa caz, impozitele, taxele, contributiile si alte sume datorate bugetului general consolidat; b) obligatia de a calcula si de a inregistra in evidentele contabile si fiscale impozitele, taxele, contributiile si alte sume datorate bugetului general consolidat; c) obligatia de a plati la termenele legale impozitele, taxele, contributiile si alte sume datorate bugetului general consolidat; d) obligatia de a plati majorari de intarziere, aferente impozitelor, taxelor, contributiilor si altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligatii de plata accesorii; e) obligatia de a calcula, de a retine si de a inregistra in evidentele contabile si de plata, la termenele legale, impozitele si contributiile care se realizeaza prin stopaj la sursa; f) orice alte obligatii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, in aplicarea legilor fiscale.“

In ce priveste definirea notiunii de obligatie fiscala, plecand de la premisa ca suntem in fata unei obligatii in sens juridic, ne putem raporta la definitia data de doctrina juridica in materia teoriei generale a obligatiilor, care a avut in vedere definirea obligatiei atat in sens larg, cat si in sens restrans, astfel: „In sens larg, prin obligatie se intelege raportul juridic in continutul caruia intra atat latura activa, care este dreptul de creanta ce apartine creditorului, cat si corelativul acestui drept, adica latura pasiva a raportului, care este datoria ce incumba debitorului; in sens restrans, obligatia desemneaza numai latura pasiva a raportului juridic, fiind deci sinonima cu datoria ce revine debitorului.

Obligatia – in sens larg – este, asadar, acel raport juridic in continutul caruia intra dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – si caruia ii revine indatorirea corespunzatoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sanctiunea constrangerii de stat in caz de neexecutare de bunavoie.

Sau, daca se pune accentul pe latura pasiva, latura activa a obligatiei fiind implicita, obligatia poate fi definita ca acel raport juridic in virtutea caruia o persoana, denumita debitor, este tinuta fata de o alta persoana, denumita creditor, fie la o prestatie pozitiva (a da, a face), fie la o abstentiune (a nu face).“3 Pornind de la aceste definitii generale pentru obligatiile juridice, se poate afirma ca ceea ce distinge obligatia fiscala de celelalte obligatii juridice este natura raportului juridic in continutul caruia intra, respectiv faptul ca ea intra in continutul unui raport juridic fiscal.

In ce priveste raportul juridic fiscal, acesta are doua componente: raportul sarcinii fiscale, al carui continut este format de totalitatea drepturilor si obligatiilor care apar in legatura cu creantele fiscale definite la art. 21 din Codul de procedura fiscala; raportul procedurilor fiscale, al carui continut este format din totalitatea drepturilor si obligatiilor care apar in legatura cu perceperea/realizarea creantelor fiscale.

Corespunzator celor doua laturi ale raportului juridic fiscal, putem vorbi deci de doua tipuri de obligatii fiscale: obligatia fiscala materiala si obligatia fiscala procedurala. Asadar, putem spune, pe de o parte, ca obligatia fiscala este acel raport juridic in continutul caruia intra dreptul statului/unitatilor administrativ-teritoriale de a cere contribuabililor, precum si corelativul acestui drept – care este datoria acestora din urma – sa plateasca impozite, taxe, contributii determinate in conformitate cu legea (obligatia fiscala materiala).

 Este, de altfel, veritabila obligatie fiscala. In schimb, prin obligatie fiscala in sensul raportului juridic procedural fiscal, intelegem acel raport juridic in continutul caruia intra dreptul statului/unitatilor administrativ-teritoriale de a cere, precum si corelativul acestui drept – care este datoria contribuabililor – de a calcula (dupa caz) cuantumul impozitului, taxei, contributiei, de a declara, de a se inregistra etc.

Desigur, la aceste definitii trebuie adaugat si celalalt element al obligatiei juridice, respectiv sanctiunea in cazul neexecutarii de bunavoie a obligatiei de catre debitorul ei, in sensul ca, executarea obligatiei fiscale poate fi impusa prin forta coercitiva a statului, sub diversele ei forme, totdeauna insa prevazute de lege.

 b) Obligatii fiscale cu termen

Balanta de verificare de la A la Z Analize corelatii studii de caz

Vezi AICI detalii

Examenul de ACCES la STAGIUL CECCAR 2024

Vezi AICI detalii

Ghidul practic al contabilitatii in 2024 Legislatie explicata - Exemple detaliate - Monografii contabile complete

Vezi AICI detalii

Fara a inainta in chestiuni ce tin de teoria obligatiilor, ar mai fi de adaugat, prezentand relevanta pentru subiectul de fata, un aspect care caracterizeaza obligatiile fiscale si care le trece in categoria obligatiilor complexe: in principiu, obligatiile fiscale sunt obligatii afectate de modalitati, intre care termenul este cel mai frecvent.

Astfel, legea stabileste momentul pana la care trebuie executata obligatia de a plati impozitul, obligatia de a declara impozitul datorat, obligatia de inregistrare fiscala etc., acestea fiind din categoria asa-ziselor termene indicative de plata sau suspensive sau urnitoare4, adica cele care tin „in suspensie executarea obligatiei care-si are fiinta si a carei executare este numai intarziata un timp oarecare“5.

Asadar, pana la implinirea termenului, care se mai numeste si scadenta, creditorul nu poate pretinde executarea unei obligatii care s-a nascut la un anumit moment, aceasta nefiind deci exigibila decat la scadenta. Este, de altfel, recunoscut in doctrina faptul ca termenele suspensive nu afecteaza existenta obligatiei, ci numai exigibilitatea sa. Ca urmare, „creditorul nu poate sa exercite niciun act de urmarire contra debitorului decat a doua zi dupa expirarea termenului, ziua scadentei apartinand toata debitorului“6.

De precizat ca cealalta categorie de termene, tinand seama de efectele produse, o formeaza categoria termenelor extinctive sau dezlegatoare, pentru ca ele fac „sa inceteze obligatia“7. Deci termenul afecteaza indeplinirea unei obligatii fiscale, in sensul ca de el depinde fie inceperea executarii, fie incetarea existentei unei obligatii.

c) Raspunderea fiscala

Ca si in alte ramuri de drept, in special in civil si penal, raspunderea in materie fiscala se pune atunci cand se comite o fapta ilicita (abatere de la normele legale fiscale), care aduce atingere unor valori sociale (interese generale) ocrotite de lege.

Daca in dreptul civil raspunderea se concretizeaza, in principiu, intr-o obligatie de despagubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicita, fiind deci o sanctiune cu caracter reparator, in dreptul fiscal raspunderea se intemeiaza mai degraba pe ideea de pedeapsa, din acest punct de vedere asemanandu-se cu raspunderea penala. Asadar, in general, cu exceptia cazului in care se atrage raspunderea penala, neindeplinirea obligatiilor fiscale atrage obligarea contribuabilului la plata fie a unor amenzi, fie a unor majorari de intarziere.

De subliniat ca, daca in ce priveste amenda, caracterul de pedeapsa este indubitabil, in ce priveste sanctiunea aplicarii majorarilor de intarziere, aici putem vorbi chiar de o dubla natura juridica: de pedepsire pentru incalcarea obligatiei de plata la termen a unui impozit, dar si de reparare a unui prejudiciu, de altfel prezumat (lipsa resurselor de finantare a cheltuielilor publice), datorita platii cu intarziere a impozitului. In legatura cu raspunderea fiscala, problema care se pune este daca aceasta raspundere se angajeaza numai pe simplul temei al existentei obiective a faptei ilicite sau se pune si problema imputabilitatii faptei, adica a vinei celui care a savarsit fapta ilicita. Raspunsul, in principiu, este negativ.

Legea fiscala nu contine dispozitii care sa vizeze atitudinea autorului. Acest lucru, in ramurile de drept de care aminteam mai sus, se exprima prin termeni precum: vinovatie, greseala, neglijenta, imprudenta, culpa, fapta intentionala. Ca urmare, in aplicarea sanctiunilor pentru incalcarea normei fiscale, in general, nu se cauta si nici nu trebuie dovedita vinovatia.

Cu toate acestea, desi putem spune ca legea fiscala prezuma vinovatia, legea prezuma si ca nu exista vinovatie si nu se aplica sanctiuni fiscale (amenzi, majorari de intarziere) atunci cand indeplinirea obligatiilor fiscale la termen a fost impiedicata de ivirea unui caz de „forta majora“ sau a unui caz fortuit, situatie in care termenele fie nu incep sa curga, fie, daca incepusera sa curga la momentul producerii evenimentului, se suspenda (art. 71 din Codul de procedura fiscala). Raspunderea se pune sau se repune in cauza la implinirea a 60 de zile de la incetarea evenimentului.

Textul la care ne referim stabileste deci urmatoarele: „ART. 71
Cazul de «forta majora» si cazul fortuit
(1) Termenele prevazute de lege pentru indeplinirea obligatiilor fiscale, dupa caz, nu incep sa curga sau se suspenda in situatia in care indeplinirea acestor obligatii a fost impiedicata de ivirea unui caz de «forta majora» sau a unui caz fortuit.

(2) Obligatiile fiscale se considera a fi indeplinite in termen, fara perceperea de majorari de intarziere sau aplicarea de sanctiuni prevazute de lege, daca acestea se executa in termen de 60 de zile de la incetarea evenimentelor prevazute la alin. (1).“ Din analiza textului, in afara celor deja prezentate, mai rezulta ca prevederile respective vizeaza obligatiile fiscale afectate de termen, nu si acele obligatii fiscale pure si simple (de exemplu, obligatia inscrierii codului de identificare fiscala pe documente, obligatia retinerii la sursa a impozitului etc.) sau afectate eventual de alte modalitati, cum ar fi conditia sau sarcina. d) Cazul de „forta majora“ si cazul fortuit Nici textul din Codul de procedura fiscala si nici dreptul comun (Codul civil) nu definesc notiunile de „forta majora“ si caz fortuit.

Exista insa in cuprinsul Codului fiscal, enumerate cu titlu exemplificativ, situatii care se incadreaza in notiunea de „forta majora“, astfel: - art. 21 alin. (4) lit. c) „Urmatoarele cheltuieli nu sunt deductibile: (...) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsa din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost incheiate contracte de asigurare, precum si taxa pe valoarea adaugata aferenta, daca aceasta este datorata potrivit prevederilor titlului VI.

Nu intra sub incidenta acestor prevederi stocurile si mijloacele fixe amortizabile, distruse ca urmare a unor calamitati naturale sau a altor cauze de „forta majora“, in conditiile stabilite prin norme; (...)“ - art. 128 alin. (8) lit. a) „Nu constituie livrare de bunuri, in sensul alin. (1): bunurile distruse ca urmare a unor calamitati naturale sau a unor cauze de «forta majora», precum si bunurile pierdute ori furate, dovedite legal, astfel cum sunt prevazute prin norme; (...)“ - Hotararea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal la pct. 6 alin. (8) „8) In sensul art. 128 alin. (8) lit. a) din Codul fiscal: a) prin cauze de «forta majora» se intelege:
1. incendiu, dovedit prin documente de asigurare si/sau alte rapoarte oficiale;
2. razboi, razboi civil, acte de terorism;
3. orice alte evenimente pentru care se poate invoca forta majora;“ - art. 192 alin. (4) dispune ca „Prevederea alin. (3) nu se aplica si plata accizei nu se datoreaza daca pierderea sau lipsa intervine in perioada in care produsul accizabil se afla intr-un regim suspensiv si sunt indeplinite oricare dintre urmatoarele conditii: a) produsul nu este disponibil pentru a fi folosit in Romania datorita varsarii, spargerii, incendierii, inundatiilor sau altor cazuri de «forta majora», dar numai in situatia in care autoritatii fiscale competente i se prezinta dovezi satisfacatoare cu privire la evenimentul respectiv, impreuna cu informatia privind cantitatea de produs care nu este disponibila pentru a fi folosita in Romania; (...)“

In general, doctrina si jurisprudenta au definit forta majora si cazul fortuit ca fiind cauze straine neimputabile debitorului, constand intr-un fenomen natural sau social exterior, extraordinar sau de nebiruit, a carui interventie exclude in intregime angajarea raspunderii, daca producerea prejudiciului a fost determinata exclusiv de aceasta imprejurare.

Asadar, este vorba de situatii de fapt imprevizibile si care nu pot fi inlaturate, care impiedica debitorul sa-si execute obligatia, fiind exclusa astfel culpa sa. Deci, pentru ca un eveniment sa fie considerat „forta majora“ sau caz fortuit se cere ca el sa aiba caracter inevitabil si de neinlaturat, sa fie obiectiv, adica mai presus de vointa si de posibilitatile de evitare si de inlaturare ce caracterizeaza o persoana cu maxima diligenta. In plus, in ce priveste aprecierea unei situatii ca fiind de „forta majora“, in principiu s-a retinut ca aceasta trebuie facuta prin raportare la posibilitatile de producere si de activitate ale persoanei care pune toata grija si diligenta in ducerea la indeplinire a obligatiilor sale.

Prin urmare, debitorul nu va fi exonerat de raspundere daca evenimentul de „forta majora“ putea fi prevazut, evitat sau invins de catre o persoana diligenta, dar debitorul, prin conduita sa efectiva, nu a facut tot ce era necesar in acest scop. e) Forta majora si cazul fortuit in jurisprudenta Curtii europene de justitie (cauza referitoare la scutire de accize) Intr-o cauza avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare, formulata de catre Curtea de casatie din Franta, in temeiul art. 234 din Tratatul CE, hotarare necesara pentru solutionarea unui litigiu dintre societatea S.P.M.R. si administratia fiscala, a fost pusa in discutie scutirea fiscala de accize in cazul unor pierderi de uleiuri minerale datorita fortei majore.

Litigiul dedus Curtii viza accizele impuse S.P.M.R. de catre administratie cu privire la o cantitate de hidrocarburi care au curs dintr-un oleoduct prin care aceste produse circulau, in regim de suspendare a accizelor, ca urmare a unor scurgeri si, ulterior, a spargerii acestui oleoduct. In ce priveste temeiul de drept, mentionam art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 92/12 care prevede ca „accizele sunt exigibile in momentul punerii in consum sau in momentul inregistrarii unor deficite care trebuie supuse accizelor, in conformitate cu art. 14 alin. (3).“

In continuare, art. 14 din Directiva dispune ca antrepozitarii autorizati sunt scutiti de la plata accizelor pentru pierderile suferite in regim de suspendare din cauza unor evenimente fortuite sau de „forta majora“ si determinate de autoritatile din statele membre in cauza. De asemenea, ei sunt scutiti, in regim de suspendare, pentru pierderile inerente naturii produselor aparute pe parcursul productiei, prelucrarii, depozitarii si transportului.

Fiecare stat membru stabileste conditiile in care se acorda aceste scutiri. Scutirile se aplica, de asemenea, comerciantilor mentionati la art. 16 pe parcursul transportului de produse supuse accizelor in regim de suspendare a accizelor. Fara a aduce atingere art. 20 din Directiva, accizele pentru deficite, altele decat pierderile mentionate anterior, se percep pe baza ratelor aplicabile in statele membre in cauza in momentul in care au intervenit pierderile, determinate de autoritatile competente, sau, daca este necesar, in momentul in care s-a inregistrat deficitul. In dreptul national, art. 158 din Codul vamal, care transpune in dreptul francez art. 14 alin. (1) din Directiva nr. 92/12, prevede ca pierderile de produse aflate in antrepozite fiscale de depozitare de produse petroliere nu sunt supuse impozitului, daca se dovedeste administratiei: ca rezulta dintr-un eveniment fortuit sau de „forta majora“; sau ca sunt inerente naturii produselor.

In ce priveste situatia de fapt, mentionam ca S.P.M.R., antrepozitara autorizata, exploateaza un oleoduct prin care circula hidrocarburi catre Elvetia, in regim de suspendare a accizelor. Dupa constatarea unor scurgeri si apoi, la 1 ianuarie 1997, a unei spargeri a acestui oleoduct, S.P.M.R. a solicitat sa beneficieze de o scutire de accizele impuse de administratie pentru cei 795.201 litri de produse petroliere care ar fi fost pierduti, in temeiul art. 158 din Codul vamal.

Considerand ca nu erau indeplinite conditiile pentru a se putea invoca forta majora, administratia a solicitat in continuare accizele pentru cantitatile pierdute, cu deducerea cantitatilor corespunzatoare poluantilor recuperati din sol. Cazul a ajuns in instanta, iar la nivelul apelului Curtea de apel a considerat ca cererea formulata de administratie este admisibila si ca S.P.M.R. nu se poate prevala de forta majora, notiune care se caracterizeaza prin existenta unor imprejurari imprevizibile, de neinlaturat si provenite dintr-o cauza exterioara antrepozitarului autorizat. Impotriva acestei hotarari, S.P.M.R. a declarat recurs la Curtea de Casatie.

Aceasta a ridicat obiectiuni in raport cu instanta de apel, deoarece aceasta a decis ca S.P.M.R. nu se putea prevala de un „eveniment fortuit“ sau de un „eveniment de «forta majora», in sensul art. 158 din Codul vamal si, ca urmare, a constatat ca este obligata la plata taxelor si impozitelor pe produsele petroliere pierdute, invocand, in aceasta privinta, doua motive in sustinerea recursului formulat.

Pe de o parte, S.P.M.R. sustine ca, prin cerinta ca pierderile de produse petroliere sa rezulte din imprejurari imprevizibile si exterioare acesteia si prin refuzul de a verifica daca scurgerile si spargerea oleoductului ar fi putut sa fie de neinlaturat pentru aceasta, Curtea de Apel a incalcat art. 158 din Codul vamal. S.P.M.R. afirma, totodata, ca numai caracterul de neinlaturat este specific pentru „evenimentul fortuit“ sau pentru „evenimentul de «forta majora»“, in sensul acestei dispozitii.

Pe de alta parte, S.P.M.R. arata ca putea sa beneficieze de scutirea prevazuta la respectivul art. 158 din Codul vamal si pentru ca pierderile de produse petroliere transportate prin oleoductul defect erau inerente naturii fluide a acestor produse. Faptul ca administratia a acceptat netaxarea poluantilor recuperati din sol ar implica, avand in vedere respectiva natura a produselor petroliere, ca nici aceia care nu au putut fi recuperati ca urmare a naturii solului sa nu faca obiectul unei taxari.

Dupa ce a aratat ca acest Cod vamal transpune in dreptul francez Directiva nr. 92/12 si s-a referit la jurisprudenta Curtii, potrivit careia notiunea de „forta majora“ nu are un continut identic in diferitele domenii de aplicare ale dreptului comunitar, semnificatia acesteia trebuind a fi determinata in functie de cadrul legal in care este destinata a-si produce efectele, Curtea de Casatie a decis sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarele intrebari preliminare: - notiunea de eveniment de „forta majora“ aflat la originea (unor) pierderi suferite in regim de suspendare, in sensul art. 14 alin. (1) din Directiva nr. 92/12 (...), trebuie inteleasa in sensul de imprejurari imprevizibile, de neinlaturat si provenite dintr-o cauza exterioara antrepozitarului autorizat care se prevaleaza de aceste imprejurari in sprijinul cererii sale de scutire? sau - este suficient ca aceste imprejurari sa fi fost de neinlaturat pentru antrepozitarul autorizat?

 Trebuie amintit ca, in principiu, ordinea juridica comunitara nu intelege sa isi defineasca notiunile inspirandu-se dintr-una sau mai multe ordini juridice nationale, cu exceptia cazurilor in care exista o mentiune expresa in acest sens. in masura in care art. 14 alin. (1) din Directiva nr. 92/12 prevede in a treia teza ca fiecare stat membru determina conditiile in care sunt acordate scutirile prevazute in prima teza din aceasta dispozitie, aceasta referire la dreptul national nu priveste continutul sau intinderea notiunii de „forta majora“ care apare in prima teza.

Potrivit unei jurisprudente constante, stabilite in contexte diferite, cum sunt cel al reglementarii agricole sau cel al normelor privitoare la termenele de recurs prevazute la art. 45 din Statutul Curtii de Justitie, notiunea de „forta majora“ nu este limitata la imposibilitatea absoluta, ci trebuie inteleasa in sensul de imprejurari straine comerciantului, anormale si imprevizibile, ale caror consecinte nu ar fi putut fi evitate, in pofida diligentei manifestate.

Rezulta ca, dupa cum a precizat deja Curtea, notiunea de „forta majora“ presupune un element obiectiv, privitor la imprejurarile anormale si straine comerciantului, si un element subiectiv, legat de obligatia celui interesat de a se proteja de efectele evenimentului anormal prin luarea masurilor corespunzatoare, fara a accepta sacrificii excesive. Prin urmare, trebuie examinat daca, in ceea ce priveste notiunea de „forta majora“ in sensul art. 14 alin. (1) prima teza din Directiva nr. 92/12, structura si scopul acestei Directive impun interpretarea si aplicarea in mod particular a elementelor constitutive ale fortei majore, astfel cum rezulta din jurisprudenta Curtii.

In ceea ce priveste imprejurarile din cauza principala, reiese din dosarul prezentat Curtii ca S.P.M.R. a sustinut in fata instantelor nationale ca scurgerile care au afectat oleoductul avut in vedere si, ulterior, spargerea acestuia, care au provocat pierderile pentru care aceasta societate pretinde o scutire, sunt imputabile unui fenomen de coroziune fisuranta necunoscut in momentul faptelor si care, prin urmare, nu a putut fi detectat cu vreun dispozitiv tehnic disponibil in acel moment.

Chiar daca defectiunile tehnice ale unei instalatii sunt, in principiu, in raspunderea celui care o exploateaza, nu ar putea fi exclus ca un fenomen de coroziune, cum este cel descris la punctul anterior, sa poata fi considerat a constitui un „eveniment de forta majora“ in sensul art. 14 alin. (1) din prima teza din Directiva nr. 92/12, in masura in care intervenirea acestuia nu a putut fi prevazuta in niciun mod, tinandu-se cont de stadiul cunostintelor tehnologice disponibile in acea perioada, si, in consecinta, nu ar fi existat nicio posibilitate de monitorizare a acestuia de catre antrepozitarul autorizat.

 Le revine instantelor nationale sa verifice daca aceste conditii sunt indeplinite in cauza principala. Pentru aceste motive, Curtea a declarat ca, notiunea de „forta majora“, in sensul art. 14 alin. (1) din prima teza din Directiva nr. 92/12/CEE, vizeaza imprejurari straine antrepozitarului autorizat, anormale si imprevizibile, ale caror consecinte nu ar fi putut fi evitate, in pofida tuturor diligentelor manifestate de acesta.

Conditia potrivit careia imprejurarile trebuie sa fie straine antrepozitarului autorizat nu se limiteaza la imprejurari exterioare acestuia intr-un sens material sau fizic, ci vizeaza si imprejurari care par a iesi in mod obiectiv din sfera de monitorizare a antrepozitarului autorizat sau a fi situate in afara sferei de responsabilitate a acestuia.

Pierderile privitoare la o parte din produse care au curs dintr-un oleoduct ca urmare a caracterului fluid al acestora si a caracteristicilor solului pe care s-au varsat, care au impiedicat recuperarea produselor respective, nu pot fi considerate „pierderi inerente naturii produselor“, in sensul art. 14 alin. (1) din a doua teza din Directiva nr. 92/12.

f) Studiu de caz

1. Prezentarea spetei

Inspectia financiara la o companie nationala a constatat ca, pentru anul 2006, compania a virat dividendele cuvenite actionarului (statul) cu intarziere. Astfel, conform O.G. nr. 64/20018, scadenta in ce priveste plata dividendelor era 01 iunie 2007, iar societatea a efectuat plata la 04 iulie 2007. Societatea invoca imposibilitatea de plata datorita necomunicarii de catre reprezentantul actionarului a contului de virare a dividendelor, desi ea a solicitat in mod repetat comunicarea acestei informatii, motiv pentru care se poate pune in discutie existenta unui caz de „forta majora“ sau caz fortuit, in sensul art. 71 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, epublicata.

In fapt, pana la data de 02 mai 2007, statul, actionar majoritar la societate, era reprezentat de Agentia „I“. Incepand cu aceasta data, ca urmare a infiintarii Ministerului „I“ prin reorganizarea Agentiei „I“, calitatea de reprezentant al statului a fost trecuta in seama Ministerului „I“.

Situatiile financiare ale anului 2006 au fost aprobate de noul mandatar la data de 29 mai 2007. Societatea solicita noului reprezentant, Ministerul „I“, prin adresele din 29 mai 2007 si din 31 mai 2007, informatii privind contul in care sa se efectueze plata dividendelor cuvenite statului pentru anul 2006. Ministerul „I“ comunica, in data de 03 iulie 2007, deschiderea contului, inclusiv informatiile despre acesta, astfel ca, in data de 04 iulie 2007, societatea efectueaza plata dividendelor.

2. Prezentarea problemei

Problema ridicata in aceasta speta este daca situatia prezentata poate fi considerata un caz de „forta majora“ sau un caz fortuit, in intelesul art. 71 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala.

3. Solutie

Fata de elementele mentionate in legatura cu forta majora si cazul fortuit, apreciem ca situatia din speta prezentata nu reprezinta un caz de forta majora sau caz fortuit, in sensul art. 71 din Codul de procedura fiscala.

Astfel, situatia de fapt ce a determinat neindeplinirea la termen a obligatiei de virare a dividendelor nu indeplineste cele doua conditii cumulative, necesare pentru a fi considerata caz de „forta majora“ sau caz fortuit: imprevizibilitatea si caracterul insurmontabil.

In fapt, dat fiind imprejurarile aparute ca urmare a schimbarii actionarului in preajma termenului de plata a dividendelor, daca debitorul era mai diligent si mai prevazator, putea efectua demersuri pentru obtinerea informatiilor necesare efectuarii platii la termen, imediat dupa data de 02.05.2007, data schimbarii actionarului, chiar daca situatiile financiare nu erau inca aprobate. Cu siguranta, intre data infiintarii si data aprobarii situatiilor financiare, reprezentantul actionarului avea deschis pe numele sau un cont bancar.

Mai mult, debitorul ar mai fi putut apela si la alte mijloace de comunicare pentru a determina pe reprezentantul actionarului sa-i comunice informatia privind contul bancar, pentru achitarea sumei datorate.

Ar mai fi de presupus, desi nu exista date despre aceasta, ca, in urma infiintarii Ministerului „I“ prin reorganizarea Agentiei „I“, noul reprezentant al actionarului a preluat bunurile care se aflau in administrarea agentiei, deci inclusiv conturile bancare si disponibilitatile existente in acestea, astfel incat s-ar mai putea lua in discutie si posibilitatea de virare a sumelor in contul deja cunoscut de debitor.

Note:

¹ Constitutia Romaniei, republicata, publicata in M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003
² O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, publicata in M.Of. nr. 513 din 31 iulie 2007
³ C. Statescu, C. Barsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editia a VIII-a, Ed. AllBeck, 2002, p. 3
⁴ Dimitrie Alexandresco, Explicatiune teoretica si practica a dreptului civil roman, in comparatiune cu legile vechi si cu principalele legislatiuni straine, Tipografia nationala, Iasi, Tom VI, p. 104
⁵ Dimitrie Alexandresco, op. cit., p. 104
⁶ Dimitrie Alexandresco, op. cit., p. 104
⁷ Dimitrie Alexandresco, op. cit., p. 104
⁸ O.G. nr. 64 din 30 august 2001 privind repartizarea profitului la societatile nationale, companiile nationale si societatile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum si la regiile autonome, publicata in M.Of. nr. 536 din 1 septembrie 2001 ( Articol preluat din Revista Romana de Fiscalitate)

de Redactia Infotva
Redactia InfoTVA are un colectiv de 3 autori specializati din domeniul fiscal. Zilnic aducem in atentia dvs. tot ce este nou legat de aplicarea regimului TVA, intocmirea corecta a facturilor, depunerea declaratiilor si obligatiile fiscale care le revin angajatorilor. Explicam in mod detaliat modificarile aparute si oferim solutii practice pentru orice dilema generata de noutatile cotidiene!